Poveste de Crăciun

Malul era departe. Valurile înspumate aproape o scufundau, dar ea rezista. Încerca din răsputeri să se menţină la suprafaţă, dar se simţea ameţită. Totul se mişca haotic în jurul ei şi nu mai ştia cum ajunsese acolo. Ultimul lucru de care îşi amintea era că zbura şi apoi totul se prăbuşise. Iubea să zboare. Înca de mică zbura. Părinţii ei o luau în toate călătoriile şi fusese în fel de fel de locuri. Avea şi acum amintirea vagă a unui loc în care erau multe mirodenii, dar acum, pe jumătate înecată, nu mai ţinea minte unde se afla acel loc. În jurul ei se auzeau acum voci, din ce în ce mai clare, mai zgomotoase. La un moment dat, hula se opri. Valurile au dispărut, dar spuma albă era tot acolo. Se simţea ca şi cum ar fi fost beată, iar vocile erau tot mai aproape. Totuşi, atmosfera se liniştise.  S-a gândit că era salvată. Se aştepta să apară cineva şi să o scoată de acolo. Pe jumătate orbită din cauza spumei, vedea, ca prin ceaţă, chipuri. Chipuri de oameni. Oameni care vorbeau, gesticulau. Ar fi vrut să strige după ajutor, dar nu reuşea să articuleze nici măcar un cuvânt. Brusc, se simţi trasă spre chipurile acelor oameni, iar spuma o acoperea aproape complet. A simţit doar cum este purtată de curent spre o gaură întunecată, străjuită de nişte placi albe, aranjate ordonat. Apoi se făcu întuneric şi nu mai simţi nimic. Era doar una dintre miile de muşte înghiţite din greşeală, după ce au căzut în paharele pline cu bere.